luni, 5 septembrie 2016

De ce m-a dezamagit pe mine Kant

Mai intai putin context:

Si in liceu, si dupa, am tot auzind in jurul meu vorbindu-se despre Kant, despre cat de "greu" e de citit, despre cat de mare geniu a fost, etc. Asta m-a facut sa am o retinere in al "descoperi", si tot timpul asta am trait cu impresia ca ar fi ceva ce m-ar depasi, dar mai ales, cineva care a detinut un adevar absolut.

Adevarul este ca acum vreo 5 ani cand aveam primele "glimpses" ma pierdea repede. Reuseam sa urmaresc ideile dar le pierdeam imediat dupa, semn ca nu eram suficient de copt sa imi insusesc ideile respective ca un mod activ de gandire.

Si acum sa revenim in zilele noastre:

Kant vorbeste despre datorie, despre etica daca vrei. Au mai vorbit si altii.

Vorbeste si despre dorinta individului de a lua decizii morale, si o numeste "autonomie". Este decizia ta sa te supui regulilor pentru ca vrei sa fii genul ala de persoana. Te-ai fi gandit ca specia asta infecta ar fi descoperit de la inceputuri valoarea "raiului din interior", dar nu, dupa mii de ani de educatie facuta cu frica divinitatii se pare ca a fost nevoie de un filozof populist sa intre notiunea asta in constiita sociala.

Mai sunt si niste detalii cu ceva "categoric", ceva cu "sa iei decizia morala de dragu moralitatii si nu de dragul consecintelor", bla bla bla. Daca-i spun asta vreunui prieten ma scuipa-n fata, si mai cheama alti cativa prieteni sa ma scuipe si ei.

Valorile astea 3 se cam suprapun dupa parerea mea, si creeaza o gandire care actioneaza corect, dar prin negatie (adica o gandire care nu face nimic imoral) dar totodata o gandire oarba, aproape juridica as spune eu (daca cineva moara de sete poti sa-l lasi sa moara, atata timp cat nu intreaba nu esti obligat sa-i spui unde gaseste apa).

Sa zicem ca maine te duci sa dai un examen. In drumul tau vezi o masina rasturnata. Cineva a sunat deja la 112. Ai putea sa dai o mana de ajutor, dar in felul asta risti sa pierzi examenul. Ce faci? Dupa Kant, nu ai provocat tu accidentul, deci nu e vina ta, si nici nu esti paramedic/pompier/ceva, deci nu ai nicio obligatie sa actionezi, asa ca poti sa-ti vezi linistit de drum, constiinta ta e impacata.

Asta este tot? Asta este tot ce suntem, robotei carora nu le pasa de lume, care nu sunt datori cu niciun sacrificiu speciei lor? Robotei care sunt datori doar sa nu faca rau?

Altruismul nu este o valoare morala pentru Kant. Si se pare ca nici transparenta, pentru ca atunci cand induci pe cineva in eroare, chiar daca nu ai mintit, tot l-ai inselat dupa parerea mea.

Ce gasesc cu adevarat revoltator este ca valorile astea au intrat adanc in societate, si ai, de exemplu:
- terapeuti care-si fac pacientii sa se simta bine invatandu-i ca "nu au nicio obligatie fata de nimeni", ca "fiecare este responsabil pentru el insusi"
- functionari (adaug aici inclusiv politisti) care refuza sa te ajute atata timp cat tu nu ceri explicit ceva, pentru ca treaba lor "nu e sa fie consilieri".

Individul de astazi a fost spalar pe creier sa creada ca daca ceva nu e in contract nu ai nicio obligatie morala s-o faci. Ba chiar e "rau" s-o faci, pentru ca asta ar putea scadea cererea pe termen lung intr-o ordine mondiala bazata pe cerere si oferta.

Mi-as fi imaginat ca filozofia este o stiinta care a evoluat progresiv, la fiecare cateva sute de ani adaugandu-se teorii noi, completandu-le pe cele vechi, la fel cum se intampla cu fizica de exemplu. Dar incep sa cred ca este mai degraba ca un om imatur, care are impresia la fiecare pas ca a redescoperit roata, dar in realitatea nu a facut altceva decat sa schimbe o iluzie pe alta. In cazul lui Kant, a schimbat omul vazut ca o resursa, pe omul vazut ca un robotel. Desi respectul lui pentru individ este un adevar, utilitarienii au fost putin mai aproape de adevar decat el.

De ce spiritualitatea bate filozofia

Filozofia este o balena, mare, grea, complexa. Se misca greu. Au trebuit sute de ani sa apara teorii despre utilitate, alte sute sa apara ideea de libertate absoluta, si alte si alte sute pana cand moralitatea sa constientizeze valoarea vietii. Si vor mai trece alte sute (sau poate mii) de ani pana cand omul nu se va mai plimba prin tribunale pentru o palma de pamant, ci va invata ca este parte dintr-un ecosistem, iar moral e sa actioneze in egala masura atat in favoarea lui ca individ, cat si in favoarea mediului in care exista. Asta daca vom mai exista ca specie pana atunci.

Spiritualitatea a sarit peste toate etapele asta. Nu si-a batut niciodata capu cu atatea explicatii, ci a dat (de cel putin 2500 de ani) direct finalu, direct adevarurile. Nu e de nasul nostru sa intelegem tot, nu avem capacitatea. Dar daca introduci moartea in ecuatie, asa cum face spiritualitatea, atunci o sa dizolvi nenecesarul, si o sa vezi si valoarea utilitara si imperativulul ipotetic cum coexista si au sens doar impreuna.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu